But the decisive factor in this process is the actor’s technique of psychic penetration. He must learn to use his role as if it were a surgeon’s scalpel, to dissect himself. It’s not a question of portraying himself under certain given circumstances, or of “living” a part; nor does it entail the distant sort of acting common to epic theatre and based on cold calculation. The important thing is to use the role as a trampoline, an instrument with which to study what is hidden behind our everyday mask – the innermost core of our personality – in order to sacrifice it, expose it.

The body must be freed from all resistance. It must virtually cease to exist.

Ours then is a via negativa – not a collection of skills but an eradication of blocks.”

Jerzy Grotowski, “Towards a Poor Theatre”

..curentul chimic electric acid tricolor pe umărul stâng rostogolindu-se în spasmă în gâtul uscat secat pe-un tendon paralizat în mii de vibraţii dungi linii pe ritmuri interne organe de seară rostogolindu-se în mână pe încheietură pe degete afară rostogolindu-se în aer pe bila de disco dansând şi plutind în mişcare înceată reluare rostogolindu-se-n sus cu toată fiinţa dedublată în zeci de proiecţii contur oprindu-se brusc şi-aruncându-te afară pe canapeaua în fibră de microcoscosmos pufos cu mii de senzaţii şi sunetul stereo rostogolindu-se în spate pe şiră prin nerv abdomen impulsul electric prin pernele bej cu lanuri de fire plăpânde prin mii de contracţii acute transmise-n lichid înăuntru rostogolindu-se în coaste coloană vertebre pe gât şi dinţii de piatră rostogolindu-se în gură rostogolindu-se afară pe mână pe încheietură pe deget pe vârfuri pe sarra pe mâna înghiţind-o cu gura pe degetul rece prin pielea ei fină şi albă intinsă la infinit pe încheietura frântă pe mână pe cotul uscat pe pielea amară pe bluza albastră intensă şi aspră a fibrei textile care te înţeapă tot corpul în mii de fiori rostogolindu-te-ntruna rostogolindu-te în gura care se scurge metal albastru prin gât şi cade pe oana lipită care vorbeste prea tare pe vocea ce moare în mii de ecouri care se-aruncă rostogolindu-se-n urmă pe capul pe falcă pe frunte rostogolindu-se în aer contracţia musculară care te-ndoaie în două rostogolindu-te-n umbră pe jos spre bezna lăuntrului mesei piciorul de lemn imens implacabil pe care trăieşti lipindu-te-n în sus pe muzică-n vis pe mână pe degete-n vârfuri rostogolindu-se în aer în mii de hipnoze în conştiinţa atingerii feţei care se-animă în valuri polare rostogolindu-te-n universul oranj al centrului lumii rostogolindu-se-n jur rostogolindu-te afară rostogolindu-se în mână în ochi în sprânceană în degetul care înfige în pleoapa imensa ce-acoperă oceanul de sticlă rostogolindu-te-n ceafă în muzică-n în vis pe vâltoarea dementă a mii de culori rostogolindu-te-n centru pe mijloc prin verdele centru etern al iubirii spirală rostogolindu-te-n silueta irinei berlin şi ninsoare rostogolindu-te-n filmul distrugerii lumii de mâna rostogolitoare care te ţine pe tine şi tot univesul în vârful minuscul rostogolindu-te-n umăr în falcă în mii de culori hipnoze lumini în imagini contraste spirale rostogolindu-te-n umăr pe mână pe-ncheietură afară rostogolindu-te-n lume în conştiinţa faptului că cinci secunde au trecut şi imensul se-năbuşe-n in tine în vidul acid al lumii viol al propriei voci urlând în reluare rostogolindu-se-n umăr pe mână pe-ncheietură afară rostogolindu-te-n tine pe umeri în sarra în oana în camil şi deodată pe umărul lui pe braţe ieşindu-i prin pielea cămăşii cosmic vibrantă în cercuri pătrate pe faţă pe ochii omletă şi părul bălai cu mii de vâlvoaie rostogolindu-se-n râset dement şi în muzica tare în oceanul atomic intens cu mii de culori bipolare transformându-se-n sensul infim dedublării conturului mii de inele concentrice în basul de tobe de toate culorile vibrând într-un munte cu eul privind de pe piscuri rostogolindu-te în zare în lume în tine şi-afară în abisul propriei voci ireale rostogolindu-te râzând cu toţi cei dragi ţie cu toate culorile muzica ochiul fiorul si visul rostogolindu-te-n tine în lume în aer în tot universul care se îndoaie pe pielea ta fină şi trece ca suliţa timpul şi iese cu sânge şi fire metale rostogolindu-te-n tine în vase în toate direcţiile în mii de culori holograme şi lumi suprapuse în centre imense şi găuri astrale rostogolindu-te-n tine în lume în afară rostogolindu-te-n în jur pe mână pe deget rostogolindu-te-n vârful spirală abisuri şi oameni rostogolindu-se-n tine în scaun, furnică, în masă, în coapsă, în muzică, în umăr, în lume, în sarra, în voce, în eşarfă, în mână, în deget, în ochi, în cădere, în muzică, în stare, în vis, în urcare, în cosmos, în ritmuri, în soare, în căldura imensă internă a lavei flămânde, pe gură afară, în valul enorm de vibraţie calmă, pe mână, pe deget, pe vârf şi-n spirală, rostogolindu-te în lume, rostogolindu-te tare…